МЕЖДУНАРОДНОЕ ХУДОЖЕСТВЕННО-ПУБЛИСТИЧЕСКОЕ ИЗДАНИЕ
онлайн-дайджест • культура в мире
«СОЛНЕЧНАЯ ПОЛЯНА» открыта поэтам и прозаикам, эссеистам и драматургам,
сценаристам и публицистам, литературным критикам,
Мастерам и только пробующим перо.
Пишите нам на всех языках.
Журнал: «СОЛНЕЧНАЯ ПОЛЯНА» 2010, № 3
Июнь
Andrei BURAC
Andrei Burac (n. 17 august 1938, satul Carnateni, raionul Causeni), poet, prozator, dramaturg, traducator, publicist. Publicatii 1967 - „Orizont vertical” (versuri), volum respins de Editura Cartea Moldoveneasca, Chisinau, pe motive ideologice, redactor Eugenia David, recenzent Nicolai Costenco 1970 - „Ispita infloririi” (versuri), Editura Cartea Moldoveneasca, Chisinau 1976 - „Culegatori in amurg” (versuri), Editura Cartea Moldoveneasca, Chisinau, redactor Mihai Cimpoi, prezentare de Liviu Damian 1977 - „Perpetuele bucurii” (publicistica, dialoguri), Editura Cartea Moldoveneasca, Chisinau 1988 - „Primavara in doi” (culegere de piese - „Primavara in doi”, „Fantana Anghelinei”, „Bufnita”, „Iulia”), cuvant inainte de Leonid Cemortan, Mihai Cimpoi, Eugen Gheorghita 1990 - „Intoarcerea lui Traian” (poezie, proza, dramaturgie), Editura Literatura artistica, Chisinau 1998 - „Cu toata fiinta spre altundeva” (versuri), Editura Cartier, Chisinau, mentionata cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru Poezie 2005 - „Flacara din vechile oglinzi” (versuri), Editura Viitorul romanesc, Bucuresti 2005 - „Intre somn si veghe” (proza), Editura Prut International, Chisinau 2005 - „Asediati de cuvinte” (dialoguri), Editura Augusta, Timisoara 2006 - „Exista ore” (versuri), Editura Cartea Moldovei, Chisinau 2008 - „Arena” (dramaturgie), Editura Lumina, Chisinau, prefata de acad. Mihai Cimpoi Spectacole 1979 - piesa „Primavara in doi”, Teatrul Dramatic din Gorki (astazi Nijni Novgorod) 1982 - piesa „Primavara in doi”, Teatrul Dramatic din Tiraspol, regizor Efim Rubinstein 1984 - piesa „Iulia”, Teatrul Dramatic „A. Ostrovski” din Irbit 1985 - piesa „Fantana Anghelinei”, Teatrul Dramatic din Tiraspol, regizor Efim Rubinstein 1988 - piesa „Statia”, Teatrul Dramatic din Tiraspol 1996 - piesele „Ispita lui Iuda”, „Fiul Tatalui”, „Urechea lui Marcu”, „Cireneanul”, „Razbunarea lui Caiafa”, „Nebunia lui Pilat”, „Legenda Marelui rabin” (serial radiofonic dupa o idee de Giovanni Papini), Radio Moldova, regizor Olga Svet, compozitor Vlad Burlea, redactor Ilie Telescu 1997 - piesa „Paznic la izvoare”, Radio Moldova, regizor Victor Ciutac 2004 - piesa „Ispitirea lui Iuda”, Teatrul „Satiricus - Ion Luca Caragiale” din Chisinau, regizor Ion Popescu, actori - Valentin Delinschi, Vitalie Tapu, Nina Toderico, Ion Popescu Filme 1984 - „Fii fericita, Iulia!” (lungmetraj), Studioul „Moldova-film”, regizor - Iacob Burghiu, actori - Mihai Volontir, Elena Proklova, Eugenia Todorascu, Victor Ciutac 1984 - „Moartea de dupa pranz” (film-spectacol), TV Moldova, regizor - Ariadna Rudeaghin, actori - Grigore Grigoriu, Veaceslav Madan, Victor Ciutac, Vitalie Rusu 1987 - „Bufnita” (film-spectacol), TV Moldova, regizor - Ariadna Rudeaghin, actori - Vladimir Zaiciuc, Maria Doni, Petru Hadarca, Eugenia Todorascu, Angela Iascenco (transmis la TV bielorusa, letona, lituaniana, armeana, georgiana in traducere cu voce dupa cadru) 1988 - „Primavara in doi” (film-spectacol), TV Moldova, regizor - Ariadna Rudeaghin, actori - Tatiana Saenco, Petru Hadarca, Elena Ababi, Luiza Paslaru, Andrei Porubin, Nelly Cozaru, Paulina Zavtoni
14
Andrei BURAC
Fragmente de jurnal
Anno Domini, 2004
Noiembrie
Si in dimineata aceasta, cum as putea sa uit ca in meseria scriitorului, in fiece zi, cu fiece text o iai de la capat. Dar pana una alta, putina miscare. La lacul de la Rascani, la un pas de oglinda apei, mai mult dintr-un reflex, ma aplec si ridic o piatra. Neteda. Rece. Are o culoare pamantie. Cand sunt gata de a ma elibera de recele ei neplacut, pe o clipa ezit. In ce directie s-o arunc? In jur o liniste desavarsita. Arborii mai retin o parte din frunzele, care si ele, peste o clipa-doua, ar putea ingrosa mirificul covor. Cerul de un albastru ca niciodata... Iata ca apar si primele raze ale soarelui. In jur se revarsa o lumina de aur. Cu gandul ca in orice directie as arunca piatra pot nimeri si in Dumnezeu, o las de unde am cules-o. Inainte de a ma aseza la masa de scris, rasfoiesc cateva ziare mai vechi si mai noi, unde constat, nu pentru prima oara, ca o parte din colegii mei scriu pentru ziare fara sa aiba constiinta ca un artist nu trebuie sa tina predici indemnand oamenii sa actioneze intr-un anume fel.
In a doua jumatate a zilei, o surpriza! Pentru merite deosebite in bla... bla... Uniunea Teatrala din Moldova mi-a decernat Premiul pentru Excelenta. A... da... o apreciere a colegilor de breasla. La sigur doar a unei parti... Ca de altfel la noi, la moldoveni... Poate este totusi un prilej de a ma bucura... Ca in ultimul timp... Dar cu cine as putea imparti aceasta bucurie, cand prietenii mei de alta data s-au imputinat dramatic. Ba chiar unii dintre ei m-au si tradat marunt-maruntel, pentru nu mai stiu ce avantaje, ori s-au solidarizat cu niscaiva deschizatori de drumuri ceva mai noi... Dar ce mai poate fi nou in aceasta lume... Si in seara aceasta o sa incerc sa adorm cu gandul ca pe nimeni oamenii nu l-au iubit atat de mult ca pe Isus Hristos.
*
Toata dimineata irosita in asteptarea unui oaspete din strainatate la atelier. Elena stresata inca de ieri, dupa o noapte cam nedormita, ma roaga sa particip si eu la aceasta intalnire. Si, in sfarsit, la ora fixata, insotita de doua persoane, functionare ale ambasadei SUA, soseste si oaspetele anuntat – pictorita Bonnie Dolin din Cleveland. Se serveste ceva, se intreaba, se raspunde, se arata panze mai vechi si mai noi. Nu peste putin timp aflam ca doamna Dolin (o femeie cam de varsta noastra) este nepoata unor evrei basarabeni, care,
15
dupa pogromurile din 1903, au emigrat in America. In Moldova este venita pentru prima oara. Si, ne vrea convinsi ca va pleca incantata de ceea ce a vazut si bineinteles profund impresionata, in special de oamenii pe care i-a cunoscut pe parcursul unei intregi saptamani.
Cand Elena ii spune ca a fost si ramane un artist plastic liber profesionist si ca intreaga viata a putut exista, din punct de vedere economic, doar din lucrarile achizitionate din muzee, colectionari, galerii, oaspetele nostru a spus ca in SUA asa ceva este aproape imposibil. Ea intreaga viata a fost profesor la Institutul de Arte din Cleveland.
„Dar poate sotul D-tale a castigat mai multi bani?” a mai insistat oaspetele.
„Si sotul a fost si este un scriitor liber profesionist...”
„Dar poate ati fost membri in partidul comunistilor?...”
„Nici eu nici sotul. Eu nu am fost fiindca sunt din parinti deportati...”
„Deportati? Unde?”
„Dincolo de lacul Baikal”.
„Baikal... Baikal... In America se importa din Baikal mult peste si foarte gustos. Am vazut si un film. Locuri foarte exotice!”
„Si eu am fost pe acolo...” i-a raspuns Elena cu un zambet crispat.
Pe timpurile celea si locurile de acolo, si oamenii pareau si mai exotici.
*
In timp ce ascultam un cor de copii interpretand colinde, ma tot gandeam:
oare ce fel de om as fi fost astazi, daca nu as fi fost copilul care am fost... Dupa care iar si iar reiau fragmente din filmul sedintei de judecata care a avut loc in orele diminetii.
JUDECATORUL (catre Dan – baiatul pe care l-am crescut si educat de la varsta de sase ani): Ati fost atacat de acesti cetateni...
DAN: Patru contra unuia. Premeditat si cu bestialitate...
JUDECATORUL: Ca sa va deposedeze de obiectele mai sus enumerate.
DAN: Cu intentia sa-mi ia viata pentru niste obiecte de un pret ridicol...
JUDECATORUL: Si pentru aceasta ei vor fi pedepsiti. Dar cum vrei D-ta...
sa fie pedeapsa: dupa lege sau mai aspra?
– Dupa lege, bineinteles, am intervenit eu.
– Iar o sa-l suparati. Vi s-a spus doar ca nu aveti dreptul sa interveniti, mi-a soptit la ureche avocatul nostru. Prin intrebarea aceasta, a mai spus avocatul, judecatorul a vrut sa se stie cine-i aici seful? Cui se cuvine mita cea grasa din partea bietilor parinti ai acestor tineri asa-zisi studenti.
16
Deci, iata cum... Mi-am zis eu in sinea mea. Diavolul e ascuns in detalii;
Dumnezeu, Adevarul ori Dreptatea sunt sau dincoace, sau dincolo de detalii.
O seara in compania sculptorului Iurie Canasin. In timp ce ascultam o muzica preclasica, la rugamintea amfitrionului, cu multa rabdare, i-am pozat pentru nu mai stiu ce personaj antic, pare-mi-se ca pentru un bust al lui Caligula (Caius Iulius Germanicus).
*
Spre bucuria copiilor, dar nu si a boschetarilor, noaptea aceasta a nins.
In zori, infofolit intr-o haina mai veche, dar calda, cu pachetul de gunoi in mana, in drum spre lada din spatele casei, am avut o intamplare. Un barbat care trebaluia la gunoiste, brusc si cu agresivitate, s-a napustit asupra mea, tipandumi in fata; „Padlo, ne podhodi, eta musorca moia!” Cu greu l-am convins, ca, pazeste-ma, Doamne, nu-i eram concurent intr-o astfel de indeletnicire. Acum doi ani am mai avut o astfel de intamplare.
Dupa un buletin de stiri, ma tot intreb si eu, de altfel ca si atata lume: oare ce l-o fi rugat presedintele nostru pe Cel de Sus in scrisorica ticsita printre anticele pietre de la Ierusalim in timpul recentei sale calatorii in Israel? Si inca ceva. As da orice sa vad macar pe o clipa chipurile functionarilor nostri de rang inalt cand urmaresc la televizor drama evenimentelor postelectorale din Ucraina. Seara, pe scara blocului, mi-a atinut calea unul din vecinii mei – inginer de inalta calificare cu o sumedenie de brevete de inventii recunoscute in mai multe tari.
„Dle Andrei, poate ma ajutati cumva... macar cu ceva... astazi am fost dis- ponibilizat. Mi-a venit un sef nou... tanar-tinerel cu o ceata intreaga de alti tineri... Nimeni dintre ei nu are nivelul meu de calificare. Eu as fi putut sa-i invat inca multe lucruri... sa le fiu de mare ajutor... dar ei m-au aruncat ca pe un gunoi. Le-am cerut sa raman in orice functie... fie si paznic... fie portar, dar ei nu au acceptat. Cu o sotie care zace la pat... ca doar... doar din pensiile noastre mizere o sa ne pierdem cu zile...”
Si in seara aceasta ma voi prabusi in somn cu ganduri destul de triste. Var sta este si ea un criteriu aproape discriminatoriu.
*
Dis-de-dimineata in padurea de la Rascani, la inviorare cu nepotul Andrei – student la Academia de Studii Economice. „Internet. Da! Dar si templul cu numele Biblioteca...” ii tot repet eu nepotului a cata oara. La despartire, cand ii
17
dau o xerocopie a eseului „Literatura si viata” de Llosa, el imi spune: „Bunele, mata nu te supara, dar eu n-o sa mai merg cu voi la vanatoare. Nu mai pot ucide niste animale nevinovate”. „Bine, dar carne oricum mananci”, i-am replicat eu dupa o pauza. „Si la aceasta m-am gandit. De cateva zile nici carne nu mananc si nici nu voi mai manca”. Fiind ambii in criza de timp ne intelegem ca seara, dupa obisnuita partida de tenis si in compania lui taica-sau, vom mai reveni la problema atat de neasteptata pentru mine. La ceaiul din timpul programului de muzica clasica, transmis de postul de radio „Micul samaritean”, incerc sa rechem, sa readuc in memorie visul din noaptea trecuta.
Via e-mail imi vine o informatie ca in ultimul numar al revistei Helios, care apare sub egida UNESCO in limbile greaca si engleza, este publicat si un grupaj de versuri semnate de mine. De la Teatrul Satiricus o alta noutate: pre miera spectacolului „Ispitirea lui Iuda” (piesa dupa un eseu de G. Papini, imi apartine) totusi, va avea loc pana la Anul Nou. Sa nu uit ca maine, sambata, la ora 14 si ceva minute, TV National a programat o emisiune despre renumitul savant Natalia Gheorghiu, care acum ar fi implinit 90 de ani. Cand se pregatea aceasta emisiune am spus si eu cateva cuvinte intru amintire.
Anno Domini, 2005
August
O dimineata ceva mai reusita la masa de lucru. O noua drama despre o femeie in cautarea absolutului in dragoste. In secolul nostru? In secolul cruzimii si al cinismului?
Mai spre miezul zilei – o iesire la Uniunea Scriitorilor. Fireste, in speranta unui dialog cu cineva dintre colegi. Bucuria dialogului. Bucuria comunicarii. Dar nu despre politica. Nu despre mizeria vietii care incetul cu incetul ne naruie si pe noi, intelectualii.
Si nu a fost sa fie. Am picat tocmai in toiul unei discutii aprinse despre saptamanalul Literatura si arta care, prin ceea ce publica in ultimii ani nu numai ca nu ar avea nimic cu literatura, ci si, pur si simplu, compromite ideea de literatura.
*
In timp ce studiam o taraba cu legume la piata din cartier, aud o voce aproape soptita: „Maestre, patlagele puteti cumpara de la batranica aceea. Sant mai ieftine. Eu de la dansa am luat”.
Sa vezi si sa nu crezi. In fata mea era Ilie Ilascu in persoana.
18
„Salu...tare...” Doar atata am reusit si eu sa-i spun, vazand cum duce un deget la gura. Probabil, facandu-mi semn ca nu ar fi de dorit sa-i rostesc numele in plina piata. „Si totusi”, am mai spus eu descumpanit. „Deci, Transnistria in continuare...”.
„Dupa atata intuneric si singuratate, oriunde m-as afla acum, astazi tot singur ma simt. Poate doar, din ce in ce tot mai rar... aici, acasa, ma amagesc eu uneori...”
Pentru o clipa, in ochii lui am intrezarit un imens hau.
Iar pe fata-i o schitare de zambet crispat.
Ce altceva as mai fi putut sa-l intreb eu?
Ce altceva nou ar mai fi putut sa-mi spuna mie el, Ilie Ilascu?
*
O tanara poeta de aiurea, din largul lumii, imi scrie pe Internet ca a citit jurnalul scriitoarei Gabriela Melinescu si i se pare ca a inteles ce fel de viata duce un scriitor. Dar, mai scrie ea, „am inteles eu, dar nu chiar pana la capat”. Si ma roaga, daca as dori, sa-i mai spun si eu cate ceva despre aceasta meserie. Iata o intrebare la care nu m-as incumeta sa-i raspund acestei tinere.
Poate doar as indruma-o sa citeasca ce s-a scris sau ce se va mai scrie despre aceasta. De exemplu: „Scrisul presupune disciplina, concentrare, tenacitate, o anume forma de asceza si izolare creatoare. Marele opere se nasc in tacere si in izolare fecunda, in tensiune si continuitate: refugiul in studiul de munca...”
*
S-a scurs un an de cand Televiziunea si Radioul National nu mai sunt de stat, fiind declarate institutii publice.
Cu aceasta ocazie, TV „Moldova 1” mi-a solicitat o parere.
Pe parcursul acestui rastimp, nu am fost invitat de noua echipa de redactori nici macar o singura data. Bineinteles, in calitate de autor. Nici la Radio, dar nici la TV.
Acelasi lucru s-a intamplat si cu majoritatea absoluta a colegilor mei scriitori.
Si atunci cine are acces la Radio Moldova si TV „Moldova 1”, numite astazi publice? Doar politicienii si simpatizantii lor care sant astazi la guvernare? Interviul nu a fost in direct.
Imi cam inchipui eu ce zdrente vor fi date in emisie din cele spuse de mine „la fierbinte”.
19
*
Dupa o zi intreaga de umblatura cu fel de fel de treburi prin Chisinau, ma prind cu gandul ca si urbea noastra, candva atat de sovietica, capata semnele unui oras occidental. Adica o straveche vanare de vant, un furnicar omenesc in goana dupa bani, femei, putere, munca, teama, speranta, lacrimi, iar uneori si sange amestecat cu bani. Bani! Bani!
Oameni in goana dupa ceea ce le ofera o placere practica, palpabila, imediata. Si care nu-i prea costa multa oboseala. Si care nu da prea mult de lucru creierului.
*
In cutia postala gasesc o scrisoare din Germania. De data aceasta de la marele basarabean insingurat, de la poetul atat de drag mie Alexandru Lungu, in care printre altele citesc: „Draga Domnule Andrei Burac, o luminoasa bucurie mi-a daruit ultima D-tale scrisoare. Ca intotdeauna cuvintele de veche prietenie imi merg la inima. Iti multumesc ca ai ramas capul meu de pod nezdruncinat de dincolo de Prut. Impletesc o cununa de inflacarate multumiri admirative Doamnei Elena Bontea pentru minunatul album pe care mi l-a daruit. Mi-a incantat ochii si sufletul... As fi vrut sa va telefonez, dar, din pacate, am ratacit numarul ce-l aveam candva. Poate mi-l comunici...”
Dupa liturghia de dimineata ascultata la un post de radio, recitesc cateva versuri din ultima carte semnata de Marele Poet cu un psalm motto din Cartea lui Iov:
„Fiindca noi santem de ieri si,
nu stim nimic si umbra sint
zilele noastre pe pamant”.
„Sa sufere si El, acest Mare Poet, Alexandru Lungu, de singuratate?” m-am intrebat eu, nu pentru prima oara.
Anno Domini, 2006
Iulie
Am reusit, totusi... sa-i spun un ultim si trist adio celuia care fost Ion Lozan, cumnatul meu, sotul surorii mele dragi – Maria...
De cum am facut primul pas in curtea casei defunctului, poate cel mai in etate barbat dintre cei prezenti acolo, mi-a spus: „Era inca tanar. Putea sa mai traiasca. Dar moartea nu vine cu varsta. Moartea vine cu coasa.”
Cele trei fiice indurerate isi bocesc parintele...
20
Sora Maria nici nu mai are puteri sa-mi raspunda la ceea ce o intreb...
Imi vin in minte scene din copilaria si tineretea mea, a noastra.
Oare care sunt cele mai minunate bogatii ale lumii in fata celei mai adanci amintiri – moartea?... Poate totusi dragostea si fericirea? Le-a cunoscut oare acest frumos candva si mandru barbat?...
Ma gandesc la taranii nostri, la mosii si stramosii mei care rand pe rand s-au stins, se sting in lupta cu soarta, in lupta impotriva unor iremediabile nedreptati. Destine si destine spulberate... Ma gandesc la aceea ca nici o putere niciodata nu a putut gresi atat de mult, cat au putut taranii sa ierte.
La cimitir pe o piatra funerara citesc: „Nu plange, nu rade, staruie-te sa intelegi!”
La praznicul din batatura lumea obosita, toropita de caldura, indurerata si tacuta gusta din cele ce li se serveste pe mese. Chipurile taranilor, indiferent de varsta, sunt stoarse de vlaga, ochii lor sunt fara de licarul de alta data. Trupuri urate, chircite, neingrijite, vesminte ieftine, proaste, procurate inca in perioada sovietica.
In minte imi vine spusa unui intelept oriental care zice ca a incerca sa schimbi lumea este ca si cum a-i bate toba ca sa trezesti o oaie moarta.
Seara pana hat tarziu am urmarit, ca in copilarie, nocturna intrunire a constelatiilor, un amestec de suavitate si profunda neliniste inecata in miresmele verii, pierduta in plansetul pana si a greierilor care umplea cerul. Doar in astfel de clipe putem cu certitudine intelege, ca pe noi, oamenii, nu ne uneste atat pamantul, cat ne uneste cerul.
___________
